la mulți ani

V-ați născut curajoşi, minunați, creatori, în 2014 deja puteți face altfel, mult mai bine, pentru a fi fericiți şi sănătoşi!!!! Când e noapte în jur, lumina e în voi! aştept veştile de împlinire de la fiecare dintre voi, dragii mei!!! Iar când e greu, eu sunt aici cu o cupă plină de rațional și toată suflet!! ♡♡♡♡
la mulți ani plini de ♡♡♡♡♡○○

refuză rolul de somnambul în viața ta

Dacă îngheți traumele în suflet, ca să “poți” trăi, vei deveni spectator în procesul propriei vieți, vei suferi…după dezgheț, va fi mult noroi, lamentare, dezgust…vei suferi.
Învață de la copac să laşi să plece de la tine chiar părțile dragi, știind că atașamentul nu e iubire, primeşte gerul, ca să prețuieşti căldura, primeşte zäpada , să nu înghețe bucuria de a fi.
Învață de la scoică să înveleşti în sidef firele de nisip, să înveți lecția şi să mulțumeşti că ai un suflet minunat.
Ceea ce vezi e influențat de modelele create, de ceea ce ar putea/ar fi putut fi.
Ceea ce simți este efectul a ceea ce gândeşti şi/sau efectul a ceea ce ai auzit destul de des…alege starea de conştientizare, alege să refuzi asertiv rolul de somnambul în viața ta.
Permite redirecționarea propriei tale energii: de la autodistrugere, la autocunoaștere, de la involuție, la evoluție, de la automatism inconştient, la discernământ rațional.
…atunci vei auzi ceea ce tu spui, atunci vei trăi ceea ce tu doreşti…
Vei avea slăbiciuni īn situații dramatice, dar nu vei fi slab…
Nicidecum neajutorat, mereu suficient de capabil să faci ceea ce depinde de tine și eşti dispus să faci.
O seară în care tu să îți stai aproape.
Cu prețuire, Ramona Pencea

Revoluţia demnităţii psihice

De ce a desființat regimul ceauşescu Psihologia (ştiinţa sufletului )???? Ce ne-au ascuns?
Sigur simţiţi consecințele: emoţii intense, boli psiho-somatice/somatice, comportamente dezadaptative: evitare, incapacitatea de a spune NU, amânare, agresivitate, zbucium sufletesc, gol interior.
Aaron Beck, doctor psihiatru, a constatat că medicația nu are succesul scontat, astfel, a fost atent la schemele de gândire /modelul bolilor/tulburărilor, stabilind şi intervenţia psihoterapeutică pentru fiecare…rezultatul a fost obţinut în scurt timp şi recăderile au fost eliminate…psihoterapia sa, cognitiv-comportamentală, a fost validată ştiinţific! !!!
Părintele psihoterapiei cognitiv-comportamentală a acordat numele său unui mare specialist român, unui geniu: PROF. Univ. Dr. DANIEL DAVID.
ÎN 14 DECEMBRIE, ÎN ARAD, AVEM OCAZIA SĂ PRIMIM EDUCAŢIA RAŢIONALĂ DE LA ÎNSUŞI PROF.”AARON T. BECK ” UNIV. DR. DANIEL DAVID.
E o mare onoare şi vă invit să – mi fiţi aproape, mai ales pentru voi şi pentru copiii voștri!

Cu deosebită preţuire, Ramona Pencea IRIMIE

Prof. “AARON T. BECK” UNIV. DR. DANIEL DAVID

TEHNICI MODERNE DE PSIHOTERAPII COGNITIVE SI COMPORTAMENTALE
Tehnici moderne de psihoterapii cognitive şi comportamentale
APCCR
CURS DE FORMARE PROFESIONALA CONTINUA
SUSŢINUT DE PROFESOR UNIV. DR. DANIEL DAVID
TEHNICI MODERNE DE PSIHOTERAPII COGNITIVE SI COMPORTAMENTALE
« Al Treilea Val » de Tehnici de Restructurare Cognitivă

Psihoterapiile cognitive şi comportamentale (CBT) sunt unele din cele mai eficiente forme de tratament pentru un spectru larg de tulburări psihice şi pentru optimizarea stării de bine.
Unul din elementele centrale care s-a dovedit ştiinţific ca stând la baza eficienţei CBT este reprezentat de tehnicile de restructurare cognitivă. Simplu spus, restructurarea cognitivă urmăreşte înlocuirea cogniţiilor iraţionale/dezadaptative cu cogniţii rationale adaptative, care susţin apoi emotii sănătoase, gânduri funcţionale şi comportamente adaptative.
Deşi uneori ştim cauzele tulburărilor psihice (ex. cogniţii iraţionale de un anumit tip), nu avem încă tehnici suficient de eficiente prin care să le modificăm pentru a ameliora condiţia clinică a pacientului cu care lucrăm. Aceasta este o situaţie similară medicinei, unde, deşi uneori ştim cauzele unor probleme medicale (ex. mecanismele etiopatogenetice implicate în diverse forme de cancer), nu avem încă tratamente eficiente pentru a le controla.
În acest curs de formare continuă, cursanţii vor învăţa strategii moderne de restructurare cognitivă, care pot funcţiona atunci când prin strategiile clasice nu reuşim, ca terapeuţi, să modificăm cauzele cognitive ale condiţiilor clinice şi să obţinem astfel efectul dorit pentru pacient. Într-adevăr, CBT se caracterizează printr-o dezvoltare continuă a arsenalului de tehnici terapeutice, prin cercetări riguroase. Cercetările recente din domeniu au generat « valul al treilea in CBT », aducând o serie de tehnici noi, inovative, de restructurare cognitivă. Astfel, participanţii vor învaţa să utilizeze (1) tehnici de meditaţie de tip mindfulness, (2) tehnici de acceptare şi « defusion », şi (3) tehnici de reglare emoţională şi de modificare implicită a distorsiunilor cognitive în restructurarea cognitivă. Deşi unele dintre aceste tehnici sunt utilizate deja in psihoterapie, ele nu sunt utilizate în scopul restructurării cognitive, ceea ce face ca efectul lor, din păcate, să fie adesea de tip « feeling better », nu « getting better ». Alte tehnici (ex. acceptare şi « defusion », modificare implicită a distorsiunilor cognitive) sunt inovative nu doar ca modalitate de aplicare practică, ci şi ca teorie şi procedură.
Cursul de formare va fi susţinut de profesorul Daniel David, Supervizor în CBT în cadrul APCCR, « Diplomate » al Albert Ellis Institute şi « Fellow » al Academy of Cognitive Therapy.
Dată şi Locaţie
Cursul va avea loc în data de 14 decembrie 2013 la Arad. Durata cursului va fi de 8 ore. Alte 7 ore se vor realiza sub forma activităţilor individuale supervizate (portofoliu).
Programul cursului: 9:00 – 13:00; 14:00 -19:00.
Pauza de pranz va fi de o ora, intre 13 si 14.
Înscriere
Formular de înscriere
Asociaţia de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România
Str. Kogalniceanu, Nr. 1, Cluj – Napoca
CUI: 13519094
Nr. cont: RO72 BTRL 0130 1205 9213 89XX
Banca Transilvania, Cluj Napoca
Contact:
Cristina Domuţ
info.apccr@gmail.com
Portofoliu curs
Aici aveti modelul ABC adaptat pentru a include tehnici din valul I, II si III CBT.
Pana cel tarziu 16 ianuarie 2014 va rugam sa trimiteti pe email (info.apccr@gmail.com) portofoliul realizat de dvs. care trebuie sa contina:
•16 modele ABC (8 clasic si 8 din al treilea val)
•O descrire a unui “shame-attack” planificat (minim o pagina).
Va rugam sa trimiteti un singur email cu portofoliul care sa contina toate materialele (arhivate). Eliberarea certificatului cu credite de formare continua este conditionata de realizarea acestui portofoliu.

Data: 14 Decembrie 2013
Locatie: Arad
Pret: 450 RONrevoluţia gândirii

Profesor ”Aaron T.Beck”-Univ. Dr. Daniel David – Curs de tehnici moderne de psihoterapii cognitive şi comportamentale

Vrei să fii inteligent emoţional? Vrei să cunoşti ce îţi produce depresia/anxietatea/furia/frica/gelozia? Vrei să cunoşti ce a provocat bolile şi/sau să le ameliorezi sau să te vindeci? Vrei să scapi de auto-sabotări: amânare/evitare/scenarii negative? Vrei să fii înţeles de partenerul de cuplu? Vrei să fii performant? Vrei să fii asertiv şi să te poţi exprima calm? Vrei să fii stăpânul minţii tale şi să nu te simţi neajutorat/fraier etc.??? Psihoterapia cognitiv-comportamentală este superioară medicaţiei, previne recăderile!

Te invit, cu drag, să primeşti răspunsurile şi tehnicile prin care să fii în echilibru în orice situație de viaţă !

Alege să fii sănătos şi fericit !!!

Mereu cu preţuire, Ramona Pencea

Lista drepturilor personale

Lista drepturilor personale elaborate de Bourne


1. Am dreptul să solicit ceea ce doresc.
2. Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face faţă.
3. Am dreptul să-mi exprim sentimentele, pozitive sau negative.
4. Am dreptul să-mi schimb opiniile.
5. Am dreptul să comit greşeli şi să nu fiu întotdeauna perfect.
6. Am dreptul să acţionez în concordanţă cu propriul meu sistem de valori.
7. Am dreptul să spun „nu” la tot ceea ce mi se pare că nu sunt pregătit să fac, este periculos sau îmi încalcă sistemele de norme şi valori.
8. Am dreptul să-mi stabilesc propriile liste de priorităţi.
9. Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acţiunile, sentimentele şi problemele celorlalţi.
10. Am dreptul să mă supăr pe o persoană la care ţin.
11. Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlalţi.
12. Am dreptul să fiu eu însumi/ însămi.
13. Am dreptul să mă simt speriat şi să spun acest lucru celorlalţi.
14. Am dreptul să spun „nu ştiu”.
15. Am dreptul să nu prezint scuze şi să nu-mi motivez comportamentul.
16. Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile-mi sentimente.
17. Am dreptul să mă distrez şi să fiu frivol.
18. Am dreptul să fiu mai sănătos decât cei din jurul meu.
19. Am dreptul să mă aflu într-o ambianţă în care nu se abuzează de persoana mea.
20. Am dreptul să am prieteni şi să mă simt bine în preajma celorlalţi.
21. Am dreptul să mă schimb şi să evoluez.
22. Am dreptul la respect din partea celorlalţi faţă de propriile nevoi şi dorinţe.
23. Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă şi plină de respect.
24. Am dreptul să fiu fericit.

PsihoRa- lista drepturilor personale

Ai dreptul să:

  • te iubeşti pe tine şi să te aprobi
  • te susţi şi atunci când ţi-e mai greu
  • spui NU atunci când ţi se cere un lucru care dacă îl faci îţi crează un prejudiciu sau un disconfort major
  • Împrumuţi bani şi să ceri persoanei împrumutate să comunice data exactă când ţi returnează, fără să te simţi vinovată, egoistă sau în alt fel negativ şi disfuncţional
  • Ai vise şi să faci tot ce depinde de tine să le împlineşti
  • Ai vise, idealuri şi să nu le comunici tuturor (se vor grăbi, conştient ori inconştient, să ţi le saboteze, comenteze negativ)
  • Te relaxezi cum crezi tu de cuviinţă în fiecare zi şi să ceri ca acest timp pentru tine să fie respectat  de cei din jurul tău
  • Îţi schimbi decciziile, hotărârile, promisiunile în funcţie de situaţie sau de starea ta fizică şi psihică
  • Să comunici celorlalţi, dacă doreşti, că vorbele lor sau atitudinile  lor nu-ţi plac
  • Să rişti atunci când tu consideri
  • Să te bucuri de tot ce este bun, frumos în viaţa ta chiar dacă nu toate situaţiile sunt bune (nu-ţi place situaţia, dar o suporţi şi te focalizezi pe ceea ce este frumos şi bun în jurul tău)
  • Să te simţi responsabilă doar pentru faptele tale (ca şi tine, ceilalţi au liberul arbitru, vor alege să facă ceea vor dori ei, în funcţie de interesele şi motivaţiile lor)
  • Ai dreptul la propriile opinii la fel ca şi ceilalţi, ascultă opiniile contrare, deoarece nu se ştie când ai să foloseşti ceea ce auzi, apoi persoana se va simţi respectată când o asculţi, avantaj doar tu!
  • Să fii tratat cu respect din partea celorlalţi
  • să te recompensezi pe tine şi sufletul tău
  • să-ţi îngrijeşti corpul (unicul pe care- l ai) în semn de respect şi de recunoştinţă
  • să te hrăneşti cu ceea ce consideri că este sănătos şi bun pentru tine
  • să te îmbraci în funcţie de normele şi principiile tale
  • să fi sprijinită afectiv şi material de partenerul de viaţă sau de familie
  • să cheltuieşti, cumpătat, pentru tine şi cei dragi
  • te educi şi să evoluezi continuu chiar dacă cei importanţi pentru tine consideră că nu ai avea nevoie de alte studii
  • să ai prieteni şi să te bucuri de compania lor
  • să ierţi şi să uiţi greşelile tale şi ale celorlalţi

    poţi deveni psihoterapeutul tău

    fără să permiţi hărţuiala persoanelor sau a ta

  • să te evaluezi din punct de vedere al comportamentelor, vorbelor, nicidecum global ca fiinţă, ţinând minte că doar tu poţi modifica acele comportammente care nu te ajută
  • să nu fiu ironizat(ă) ca persoană pentru opinii, comportamente, stil de viaţă, iar dacă se întâmplă aşa, pot lua atitudine asertivă
  • să fiu ceea ce sunt fără teama, sentimente de ruşine, vinovăţii, furie

GHID DE PRACTICĂ CLINICĂ ÎN PSIHOLOGIE

psihoterapeutul tău

alege să mergi mai departe de limitări

I. Introducere

Ghidul de practică clinică în psihologie urmăreşte să asiste psihologii în deciziile clinice în scopul îmbunătăţirii serviciilor oferite de aceştia. Prezentul Ghid de practică clinică descrie arhitectura practicii psihologice clinice, oferind un set de bune practici, indiferent de domeniul clinic mai specific în care psihologul îşi desfăşoară activitatea.

Fiecare psiholog va particulariza acest set de bune practici în activitatea specifică coroborând riguros şi responsabil: (1) setul de bune practici descris în prezentul Ghid; (2) expertiza profesională proprie (dobândită prin formare iniţială şi continuă); (3) caracteristicile domeniului şi ale pacienţilor; (4) Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică (www.copsi.ro).

Ghidul se bazează pe o analiză riguroasă a literaturii de specialitate şi a ghidurilor similare existente în cadrul Asociaţiei Americane de Psihologie. Prezentul Ghid de practic clinică nu trebuie interpretat ca un standard de tratament. Decizia finală vizând serviciile implementate trebuie făcută de psiholog coroborând (1) datele clinice ale pacientului cu (2) opţiunile ştiinţifice de diagnostic şi tratament existente şi disponibile.

Ghidul de practică clinică în psihologie a fost elaborat de membrii Comisiei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România prin colaborare cu membrii Comisiei de Psihologie a Ministerului Sănătăţii Publice şi prin consultarea  psihologilor practicieni şi a corpului academic de profil. Prezentul Ghid se poate completa cu informaţii clinice detaliate care aparţin Asociaţiei Americane de Psihologie, Divizia (12) de Psihologie Clinică (http://www.apa.org/divisions/div12/rev_est/), Divizia (29) de Psihoterapie (http://www.divisionofpsychotherapy.org/), Divizia (17) de Consiliere (http://www.apa.org/about/division/div17.html) şi Diviziei (53) de psihologie clinică a copilului si adolescentului (http://www.wjh.harvard.edu/%7Enock/Div53/EST/index.htm). De asemenea, textul prezentului Ghid se bazează pe Procedurile de atestare, acreditare şi certificare ale Comisiei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România (CPCP/CPR) şi pe lucrări de specialitate în domeniu (reflectând diversitatea orientărilor în  domeniul clinic), din care enumerând câteva:

  • Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode de abordare clinica. Editura Polirom, Iaşi.
  • David, D.* (2006). Psihologie clinică şi psihoterapie. Editura Polirom, Iaşi.
  • David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom, Iaşi.
  • Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Editura Trei, Bucureşti.
  • Iolanda, M. (coordonator) (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane – psihologie, psihopatologie si psihoterapie a copilului si familiei. Editura Polirom, Iaşi.
  • Kaplan HI, Sadock, GJ, & Grebb JA (1994). Kaplan and Sadock’s Synopsis Of Psychiatry- Behavioral Sciences/Clinical Psychiatry. Williams & Wilkins, London.
  • Mental Health: A Report of the Surgeon General la: http://www.surgeongeneral.gov/library/mentalhealth/home.html
  • Minulescu, M. (2001). Introducere în analiza jungiană. Editura Trei, Bucureşti.
  • Notă: Ghidul reia o serie de texte din această lucrare, utilizate în scop educaţional; copyright-ul pentru aceste texte rămâne la editura la care au fost publicate, în acest Ghid ele fiind utilizate, cu citare, doar în scop educaţional.

II. Despre Psihologia Clinică

Psihologia clinică este ştiinţa care studiază factorii psihologici implicaţi în starea de sănătate şi de boală.  Aşadar, psihologia clinică este focalizată (1) atât pe aspectele de promovare a sănătăţii şi prevenţie a patologiei (pentru clienţi) (2) cât şi asupra aspectelor de tratament psihologic al tulburărilor care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice (pentru pacienţi) (APA; David, 2006).

În domeniul psihologiei clinice psihologul poate avea următoarele atestări:

    • psiholog atestat în psihologie clinică;
    • psiholog atestat în consiliere psihologică;
    • psiholog atestat în psihoterapie.

Funcţiile psihologului în domeniul clinic sunt:

    • Psihodiagnostic şi evaluare clinică (se evaluezază atât tabloul clinic/mecanismele etiopatogenetice psihologice cât şi stările de sănătate/mecanismele de sanogeneză);
    • Intervenţie psihologică (atât pentru promovarea sănătăţii şi dezvoltare personală cât şi pentru tratamentul tulburărilor psihice şi/sau a celor care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice);
    • Cercetare;
    • Educaţie şi formare profesională.

Funcţiile psihologului care se pretează coordonării prin ghiduri clinice sunt: (1) psihodiagnosticul şi evaluarea clinică şi (2) intervenţia psihologică. Aspectele de cercetare şi educaţie sunt reglementate prin Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi prin Procedurile de atestare, acreditare şi certificare ale Comisiei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din Cadrul Colegiului Psihologilor din România (CPR) (www.copsi.ro).

III. Psihodiagnostic şi evaluare clinică

Psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului uman, cu relevanţă pentru diverse activităţi. Psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Cunoaşterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul de evaluare clinică în care se utilizează metode diverse precum, testarea psihologică, interviu clinic etc.

Componentele psihologice evaluate clinic pot include:

    • aspecte afective;
    • aspecte cognitive;
    • aspecte comportamentale;
    • aspecte psihofiziologice;
    • aspecte de personalitate;
    • aspecte relaţionale.

Activităţile specifice de psihodiagnostic şi evaluare clinică, bazate pe evaluarea componentelor descrise mai sus, se referă la:

    • investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi a altor condiţii de patologie care implică în etiopatogeneză mecanisme psihologice, în limitele competenţei psihologului;
    • evaluarea psihologică a stării de sănătate psihică ca prerechizită pentru desfăşurarea unor activităţi care presupun examinare psihologică (ex. testarea profesorilor, a funcţionarilor publici etc.);
    • evaluare cognitivă şi neuropsihologică;
    • evaluare comportamentală;
    • evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
    • evaluare subiectiv-emoţională;
    • evaluarea personalităţii şi a mecanismelor de coping/adaptare/defensive;
    • evaluarea unor aspecte psihologice specifice cuplului, familiei sau altor grupuri;
    • evaluarea contextului familial, profesional, social (ex. calitatea vieţii, funcţionarea socială), economic, cultural în care se manifestă problemele psihologice;
    • evaluarea gradului de discernământ al persoanelor, în limitele competenţei psihologului;
    • evaluarea dezvoltării psihologice;
    • alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice  clinice (ex. chestionare de interes în consilierea vocaţională etc.).
    • Instrumentele psihologice utilizate în procesul de evaluare clinică includ:
      • interviuri (structurate, semistructurate, libere);
      • teste psihologice:
        • Instrumentele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard, aşa cum sunt ele stabilite de către Comisia de Metodologie a CPR, cu excepţiile stabilite de Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR (ex. anumite probe proiective). Utilizarea tuturor instrumentelor psihologice cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri formative specifice (formare iniţială şi/sau continuă), organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat, doctorat) şi/sau prin Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.

Dacă evaluarea clinică psihologică este asociată unui diagnostic nosologic psihiatric, atunci secvenţele care trebuie parcurse sunt următoarele (aceste secvenţe pot fi parcurse şi în cazul în care nu avem asociat un diagnostic nosologic psihiatric, ci ne focalizăm pe problemele neîncadrate nosologic ale pacientului) (vezi şi David, 2006):

  • Descrierea tabloului clinic/problemelor pacientului (Fazele 1 şi 2 – se realizează prin interviu clinic şi testare psihologică);
  • Particularizarea, detalierea şi sintetizarea datelor culese în Fazele 1 şi 2 pentru a înţelege mai bine dinamica fiecărui individ, dincolo de tabloul său clinic (ex. calitatea vieţii, funcţionarea socială). De asemenea, aici se detaliază tabloul clinic în probleme concrete de viaţă pentru fiecare pacient (Faza 3 – se realizează prin interviu clinic şi testare psihologică).

Faza I (focalizare generală pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice psihologice) Este indicat ca interviul să înceapă cu o discuţie despre situaţii care îl pun pe pacient într-o poziţie confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la dezanxietizarea lui şi poate facilita comunicarea dintre pacient şi clinician. În această fază se înregistrează, de asemenea, numele şi prenumele pacientului, vârsta, cetăţenia, naţionalitatea şi domiciliul, date furnizate de pacient sau aparţinători – în cazul unor tulburări grave sau a copiilor. Se notează şi motivul trimiterii şi se stabileşte cadrul de lucru (ex. contractul). Spre exemplu, în cazul unui student la fizică, se poate începe interviul cu discuţii despre premiile luate, proiectele pe care le are, bursele în străinătate primite. Dacă terapeutul dovedeşte cunoştinţe în domeniul de interes al pacientului, aceasta poate contribui la dezvoltarea pozitivă şi mai rapidă a relaţiei terapeutice. Nu înseamnă că trebuie să fim enciclopedii, doar că o eventuală pregătire anterioară – în cazul în care ştim cu cine vom discuta – se poate dovedi utilă. Apoi, treptat, se virează spre obiectul interviului, menţinând un limbaj de interfaţă cu caracteristici diferite de la pacient la pacient.

Exemplu (vezi David, 2006).

„Bun, hai acum să ne întoarcem puţin la problemele noastre. Întâi am să te rog să-mi spui ce te deranjează (supără) apoi am să te întreb cum a început. Deci, ce probleme (necazuri) sunt?, ce te supără (deranjează)?”

În continuare, interviul trebuie să vizeze următoarele aspecte:

  • descrierea acurată a tabloului clinic, debutul şi evoluţia acestuia: „de când au început problemele?; de când ai observat aceste modificări?; înainte de Crăciun ?” (în cazul în care pacientul are dificultăţi în a-şi reaminti debutul, este ajutat cu amorse: Crăciun, ziua de naştere etc.);
  • prezenţa altor boli somatice sau psihice, internări anterioare;
  • condiţiile social-economice, informaţii despre familie, situaţii stresante;
  • o perspectivă generală asupra stării pacientului.

Această fază se încheie prin clarificarea tabloului clinic şi identificarea unor factori etiopatogenetici ipotetici: declanşatori, determinanţi, favorizanţi, predispozanţi şi de menţinere a simptomatologiei. De asemenea, psihologul trebuie să se focalizeze şi pe evaluarea stărilor de sănătate (chiar reziduale) şi a mecanismelor care le generează/întreţin (factori de sanogeneză).

Exemplu.

Tulburare de adaptare cu elemente depresive, factori declanşatori (moartea mamei), factori predispozanţi (personalitate de tip dependent), factori favorizanţi (stresori anteriori repetaţi), factori de menţinere (condiţiile economice – trăieşte din banii de la rude).

Faza II (focalizare specifică pe tabloul clinic şi mecanismele etiopatogenetice). În faza a doua a interviului urmează o investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice, atât parte a taboului clinic cât şi parte a mecanismelor etiopatogenetice. De asemenea, psihologul trebuie să se focalizeze specific şi pe evaluarea stărilor de sănătate (chiar reziduale) şi a mecanismelor care le generează/întreţin (factori de sanogeneză).

Investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă prin teste psihologice acolo unde acest lucru este posibil. În tabelul 1 vă este prezentat un exemplu schematizat de aspecte care trebuie urmărite în cursul interviului şi testele psihologice aferente (utilizate cel mai des în practică).

Componenta psihică

investigată

Interviu Test psihologic
Factorul perceptiv Multor oameni, atunci când sunt stresaţi, li se întâmplă să vadă lucruri care nu există. Vi s-a întâmplat vreodată aşa ceva? Bender-Santucci

Benton etc.

Comportament Observarea mimicii, gesticii, interacţiunii sociale, posturii, comportamentului motor.

  • Un aspect general neîngrijit, murdar, ne poate duce cu gândul la un tablou clinic prezumtiv de alcoolism, schizofrenie, depresie, demenţă, dependenţă de substanţe.
  • Un aspect general caracterizat printr-o vestimentaţie excentrică, neasortată şi machiaj ţipător, poate duce cu gândul la un tablou clinic prezumtiv de manie.
  • Nerespectarea uzanţelor sociale sugerează un tablou clinic de demenţă sau schizofrenie etc.
Memorie Am să vă spun 10 cifre. Vă rog să încercaţi să le memoraţi deoarece apoi vă voi cere să vi le amintiţi. Rey- figură complexă,

Rey – verbal ,                                                                         Wechsler – Scala de Memoria Cifrelor etc.

Dispoziţie afectivă Cum vă simţiţi în general? În ce stare de spirit vă aflaţi acum? Scale clinice/Chestionarele  de distres, anxietate, depresie, emoţii pozitive etc.
Personalitate MMPI, Optimism/pesimism, raţionalitate/iraţionalitate, probe proiective etc.
Depersonalizare

Derealizare

Aţi simţit că unele lucruri sunt ireale?

Aţi simţit că parcă nu mai sunteţi Dvs. înşivă?

Obsesii Vă vin în minte gânduri chiar dacă nu doriţi acest lucru? Scale clinice
Compulsii Simţiţi uneori că trebuie neapărat să faceţi anumite lucruri? Scale clinice
Atenţie Toulouse-Pieron, Praga etc.
Gândire şi                                                                                                       inteligenţă Cum îşi motivează comportamentele şi simptomele? În cazul unui delir, novicii au tendinţa de a intra în detaliile delirului, stimulându-l de fapt prin întrebările puse.

Notă: Nu este necesară o analiză mai detaliată decât analiza necesară schemei de tratament (ex. analiza necesară clasificării delirului şi identificării structurii sale generale: delir de persecuţie, erotic etc.).

Matrici Progresive Raven,

Scalele de inteligenţă Wechsler, Probele piagetiene, Probe de diagnostic formativ, Stilul cognitiv raţional/iraţional etc.

Orientarea Unde vă aflaţi? Ce zi este astăzi? În ce an suntem?
Conştiinţa bolii
  • Cum credeţi că vă văd ceilalţi? Ce credeţi că gândesc ei despre dumneavoastră?
  • Vă consideraţi o persoană sănătoasă, fără probleme?
  • Ce probleme credeţi că aveţi?
  • Consideraţi necesar tratamentul pentru problemele dumneavoastră?

Tabelul 1. Componentele psihologice investigate în cursul interviului clinic (vezi şi David, 2006).La sfârşitul acestei faze se clarifică şi definitivează tabloul clinic.

Faza III (focalizare pe consecinţele psiho-sociale ale tabloul clinic şi a modului în care acesta se particularizează pentru fiecare pacient). În faza a treia, în cadrul psihodiagnosticului şi evaluării clinice, se poate trece la o investigaţie detaliată care vizează surprinderea structurii şi dinamicii individuale a pacientului şi oferă informaţii suplimentare prin reliefarea modului în care tabloul clinic se particularizează în cazul pacientului în cauză (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii). Analiza vizează cele patru niveluri de analiză a subiectului uman: subiectiv-afectiv (emoţional), cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic. Mai precis, se urmăreşte aici evaluarea psihologică detaliată a:

  • stării prezente a pacientului şi a modului în care acesta se adaptează la situaţiile concrete;
  • problematicii comportamentelor simptomatice;
  • situaţiei somatice a pacientului;
  • dinamicii şi structurii personalităţii;
  • comportamentului interpersonal;
  • principiilor morale şi atitudinilor sociale;
  • mecanismelor defensive şi de coping precum şi a conflictelor şi dinamicii lor;
  • identităţii şi imaginii de sine;
  • determinanţilor sociali şi situaţiilor curente de viaţă;
  • problemelor de ecologie socială şi familială;
  • controlului şi autocontrolului comportamentului şi emoţiilor etc.

La sfârşitul fazei a treia avem atât un tabloul clinic cât şi particularizarea acestuia prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului şi a modului în care acesta se exprimă în relaţionarea psiho-socială a pacientului (ex. funcţionarea socială, calitatea vieţii etc.).

Trecerea de la etapa de psihodiagnostic şi evaluare clinică la etapa de intervenţie psihologică propriu-zisă se poate face prin intermediul unei liste de probleme. Aici ne interesează modul în care tabloul clinic se exprimă în probleme concrete de viaţă pentru fiecare pacient. În acest scop se face o listă cu probleme concrete de viaţă. O problemă este o discrepanţă între starea iniţială şi o stare finală (stare scop). Astfel, doi pacienţi cu acelaşi tabloul clinic (ex., în timp ce în cazul unui pacient problemele se reflectă mai ales în relaţiile la locul de muncă, la celălalt se reflectă în relaţiile familiale). Se recomandă ca lista să nu cuprindă mai mult de 8-10 probleme. O listă prea lungă descurajează pacientul şi face dificilă organizarea procesului psihoterapeutic. Dacă numărul de probleme este foarte mare, sugerăm formularea uneia/unora dintre ele în termeni mai generali. De exemplu, dacă există probleme de comunicare cu soţul, cu copii şi cu părinţi nu vom formula trei probleme ci una: probleme de comunicare cu familia. Intervenţia psihologică trebuie începută cu o problemă importantă pentru pacient, dar despre care ştim, în baza experienţei şi a literaturii de specialitate, că poate fi rezolvată relativ uşor. Dacă începem cu o problemă periferică (ex., renunţarea la fumat în cazul unui pacient care are atacuri de panică), pacientul poate considera tratamentul neimportant. În cazul în care începem cu o problemă majoră, greu de rezolvat, pacientul nu vede eficienţa psihoterapiei; acest lucru este important de ţinut minte dacă luăm în calcul că numărul mediu de şedinţe de psihoterapie în condiţii ecologice este mai mic decât cinci! Aşadar, problema cu care începem intervenţia psihologică trebuie să fie una importantă şi relativ uşor de ameliorat (ex., atacuri de panică). Negocierea acestui demers, în cazul în care pacientul doreşte un altul (atenţie: dorinţa pacientului de a începe cu o problemă periferică poate sugera defense şi o problemă în relaţia cu pacientul), se face transparent, mizând şi pe autoritatea profesională a psihologului. Psihologii novici au tendinţă să abordeze mai multe probleme simultan. Acesta este o eroare psihoterapeutică care trebuie evitată. Abia după ce am rezolvat sau ameliorat o problemă trecem la următoarea.

Uneori intervenţia psihologică poate începe direct cu stabilirea listei de probleme, mai ales, dacă diagnosticul nosologic nu este cerut în mod formal sau dacă se lucrează pe probleme subclinice sau de autocunoaştere, optimizare şi dezvoltare personală.

În funcţie de pacient şi de obiectivele terapeutului (câtă informaţie consideră relevantă), etapa de psihodiagnostic şi evaluare clinică se poate întinde pe parcursul a 1-3 şedinţe; elementul de psihoeducaţie (pentru boală, pentru intervenţia psihologică etc.) este o componentă fundamentală a acestor şedinţe, implementarea ei realizându-se atunci când psihologul consideră că este momentul potrivit pentru clientul/pacientul concret cu care lucrează.

Sumarizând, psihodiagnosticul şi evaluarea clinică presupun următoarele componente principale (uneori se poate utiliza doar ultima componentă):

  • Descrierea tabloului clinic al pacientului (sau a problemelor şi/sau cerinţelor/obiectivelor/scopurilor clientului) (Fazele 1 şi 2);
  • Impactul tabloului clinic prin surprinderea dinamicii şi consecinţelor psiho-sociale ale acestuia în cazul unui pacient ţintă (Faza 3);
  • Operaţionalizarea tabloului clinic în probleme de viaţă specifice pacientului (stabilirea listei de probleme) şi/sau în obiective/scopurile clinice specifice clientului.
  • Note:
  • În cursul evaluării clinice se evaluează şi stările de sănătate şi mecanismele care le generează (mecanisme de sanogeneză). Acesta evaluare se poate face independent (ex. atunci când avem un client care doreşte optimizare şi/sau dezvoltare personală) sau asociată evaluării tabloului clinic şi a mecanismelor etiopatogenetice psihologice (pentru a surprinde elementele de sănătate neafectate de boală, care pot constitui punctul de pornire în intervenţia psihologică).
  • Evaluarea psihologică trebuie făcută cu instrumente riguroase, în condiţii de deontologie profesională.
  • Factorii etiopatogenetici şi cei de sanogeneză psihologici evaluaţi trebuie să fie coroboraţi cu tabloul clinic, respectiv cu stările de sănătate, prin teorii clinice validate ştiinţific.
  • Fără a fi obligatorii, găsiţi model de Fişe de lucru în psihodiagnostic şi evaluare clinică la: http://clinicadepsihologie.ro/psihodiagnostic-consiliere-si-psihoterapie-online/testare-psihologica-online/

Prezentăm în continuare câteva sugestii pentru îmbunătăţirea demersului clinic în ceea ce priveşte psihodiagnosticul şi evaluarea clinică (vezi şi David, 2006).

Reguli facilitatoare ale diagnosticării şi evaluării clinice

  • (1) alternanţa întrebărilor deschise (mai ales la început) cu întrebări ţintite/închise (mai ales după stabilirea unei comunicări deschise şi fluente);
  • (2) comunicare nonverbală adecvată;
  • (3) reflectări empatice frecvente;
  • (4) atenţie la ce spune pacientul, dar şi la cum spune. Modul în care spune un lucru arată perspectiva lui asupra lucrurilor (ex., ori de câte ori povesteşte despre soţie apare o undă de nervozitate în comportament, deşi prezintă lucruri pozitive despre aceasta).

Tehnici de reducere a rezistenţelor

În timpul interviului clinic pot să apară o serie de rezistenţe din partea pacientului şi dificultăţi de comunicare în obţinerea de informaţii relevante pentru tratament. Sursele acestor rezistenţe pot fi diverse:

  • pacientul este prea grav afectat de boala sa pentru a susţine o comunicare relevantă;
  • expectanţele sale faţă de terapeut sau terapie sunt nesatisfăcute: terapeut prea tânăr/bătrân; terapeut femeie/bărbat; cabinetul terapeutic sărăcăcios/luxos etc.;
  • a fost adus împotriva voinţei lui (ex., ameninţat cu divorţul, cu pierderea pensiei, etc.).

În primul caz se apelează la obţinerea de informaţii de la familie, rude, care trebuie apoi coroborate pentru a avea o perspectivă unitară şi a le verifica reciproc. Această tehnică este utilă chiar în cazul în care pacientul poate fi intervievat, pentru a compara perspectiva pacientului cu cea a familiei sau rudelor etc.

În cazul al doilea, spargerea rezistenţelor se bazează pe următoarea regulă susţinută de studii de psihologie socială (Gilbert şi colab., 1993): pe măsură ce pacientul împărtăşeşte clinicianului experienţe  personale, clinicianul începe să fie perceput mai pozitiv de către pacient. Aceasta înseamnă că este important ca pacientul să fie stimulat să vorbească, urmând ca atitudinea lui să se modifice pe măsură ce împărtăşeşte terapeutului tot mai multe elemente personale. Este indicată următoarea strategie clinică:

Terapeut: – Ce probleme sunt?

Pacient: – Uite ce este, nu am ceva personal cu tine, dar cred că eşti prea tânăr să mă înţelegi şi să mă ajuţi.

T: – Din cele ce îmi spuneţi, înţeleg că sunteţi dezamăgit să întâlniţi un terapeut prea tânăr (reflectare empatică a rezistenţei lui).

P: – Da, mă aşteptam la cineva mai matur, la vârstă mă refer.

T: – Cred că aveţi dreptate să gândiţi astfel. Toţi am dori, la necaz, să avem un om matur şi puternic lângă noi care să ne ajute (suntem de acord cu rezistenţa lui).

P: – Da.

T: – Am să încerc eu să vă ajut, recomandându-vă unui coleg mai în vârstă în care probabil veţi avea mai multă încredere. Dar pentru asta ar trebui să ştiu ce probleme sunt ca să vă pot recomanda cel mai bun terapeut pentru problemele respective. Deci ce necazuri sunt? (oportunitate de dialog).

P: – (de cele mai multe ori începe să împărtăşească problemele personale).

În al treilea caz, mecanismul angajat pentru spargerea rezistenţelor este de aceeaşi factură:

T: – Ce probleme sunt?

P: – Uite ce este, nu sunt nebun. De fapt, nici nu vreau să fiu aici, dar am venit de gura neveste – mii. Şi nu am nici o problemă!

T: – Înţeleg că trebuie să fiţi extrem de revoltat şi nemulţumit că aţi fost adus aici (reflectarea empatică a rezistenţei pacientului).

P: – Da.

T: – Oricine în locul dumneavoastră ar simţi la fel. Cred că şi eu aş fi extrem de revoltat să fiu dus undeva împotriva voinţei mele (suntem de acord cu rezistenţa lui). Dar oricum, cine v-a adus aici?

P: – Nevasta. De o lună mă tot bate la cap să vorbesc cu un psiholog.

T: – De ce credeţi că doreşte acest lucru?

P: – Crede că am tot felul de probleme. Dar eu nu am nici una, adică nu mai multe decât orice om.

T: – Totuşi mi se pare că aveţi o problemă mai ciudată (cu umor): cu soţia dvs., gândiţi cam diferit. Sau mă înşel? (oportunitate de dialog).

P: – A, nu cred că aveţi dreptate. Să vedeţi (pacientul începe să vorbească despre relaţia cu soţia, rezultând şi presupusele probleme pentru care soţia i-a cerut să meargă la un psiholog).

Aşadar, tehnicile pentru spargerea rezistenţelor urmează trei paşi principali:

    • (1) reflectarea empatică a rezistenţei pacientului;
    • (2) abordarea indirectă a pacientului;
    • (3) oferirea de întăriri pentru implicarea pacientului în procesul de diagnostic.

IV. Intervenţie Psihologică

IV.1. Principii generale

Intervenţia psihologică este de trei tipuri: (1) intervenţia psihologică de bază (specifică psihologului clinician), (2) consiliere psihologică, şi (3) psihoterapie. În timp ce intervenţia psihologică de bază are un caracter mai general, consilierea psihologică şi psihoterapia presupun formare într-o modalitate specifică de intervenţie.

Secvenţa care trebuie urmată de către psiholog în alegerea unei intervenţii psihologice, funcţie de problema pacientului, este (vezi şi David, 2006):

    • Tratamente/intervenţii validate ştiinţific atât sub aspectul eficienţei cât şi sub aspectul validităţii teoriei; daca ele nu există, atunci se utilizează:
    • Tratamente validate ştiinţific sub aspectul eficienţei; dacă ele nu există, atunci se utilizează:
    • Tratamente considerate eficiente prin consensul specialiştilor; dacă ele nu există, atunci se utilizează:
    • Tratamente care deşi nu au fost investigate ştiinţific derivă dintr-o teorie testată şi validată; ele trebuie să aibă acordul grupului profesional de apartenenţă, să fie potenţial utile şi nepericuloase. Dacă acestea nu există, atunci se utilizează intervenţii derivate adhoc din pregătirea profesională (teoretică şi practică) şi pe care acordul celorlalţi colegi le justifică în cazul dat ca fiind potenţial utile şi nepericuloase.

Faptul că un tratament s-a dovedit eficient pentru pacienţii cuprinşi într-un studiu clinic controlat, nu garantează că acesta va fi la fel de eficient pentru oricare dintre persoanele care se prezintă pentru intervenţie. Pentru a stabili dacă acest lucru este sau nu valabil în cazul unei anumite persoane, este recomandat ca psihologul în colaborare cu pacientul: (1) să îşi stabilească obiective/scopurile terapeutice/ale intervenţiei clare; (2) să stabilească dinainte cum vor evalua progresele făcute în atingerea scopurilor; (3) să monitorizeze atent progresele înregistrate şi (4) să facă modificări în planul de tratament când constată că nu se înregistrează progresele scontate.

Din aspectele prezentate anterior, decurg o suită de întrebări la care ar trebui să răspundă orice psiholog înainte de a face o intervenţie psihologică (sau un pacient înainte de a intra într-un proces de terapie):

· Ce conceptualizare clinică descrie cel mai bine problemele care sunt?

· Ce tratamente/intervenţii psihologice eficiente există pentru aceste probleme?

· Au fost aceste tratamente supuse unor studii clinice controlate şi dacă da, cu ce rezultate?

· Care sunt avantajele şi dezavantajele terapiei luate în considerare?

· Ce tratament este recomandat în cazul de faţă şi de ce?

· Care vor fi costurile acestui tratament?

· Cât va dura acest tratament?

· Folosirea respectivei terapii presupune anumite riscuri ?

· Cum va fi evaluată eficienţa respectivei metode terapeutice în cazul său particular?

IV.2. Intervenţie psihologică efectuată de psihologul atestat în psihologie clinică

Intervenţia psihologică de bază, efectuată de psihologul clinician, constă în:

    • educaţie pentru sănătate, promovarea sănătăţii şi a unui stil de viaţă sănătos (ex. prin prevenţie primară şi secundară);
    • consiliere şi terapie suportivă;
    • consilierea în situaţii de criză şi asistenţa bolnavilor terminali;
    • optimizare şi dezvoltare personală, autocunoaştere (ex. coaching);
    • terapii de scurtă durată focalizate pe problemă, prevenţie terţiară, recuperare şi reeducare (individuale, de grup, cuplu şi familie);
    • terapii standard de relaxare şi sugestive;
    • consiliere (ex. prin tehnici comportamentale) specifică obiectivelor medicale (ex. creşterea aderenţei la tratament, modificarea stilului de viaţă, pregătire preoperatorie, prevenţie terţiară în cadrul bolilor cronice etc.);
    • managementul conflictului şi negociere.
  • Utilizarea tehnicilor de intervenţie psihologică cere dovedirea competenţei dobândite prin cursuri formative specifice, organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) sau prin Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.

IV.3. Intervenţie psihologică efectuată de psihologul atestat în consiliere psihologică

Consilierea psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament. Consilierea psihologică se deosebeşte de consilierea educaţională/şcolară. În timp ce consilierea educaţională/şcolară este focalizata pe probleme de educaţie şi carieră putând fi practicată de profesionişti cu pregătire non-psihologică (ex. sociologici, pedagogi etc.), consilierea psihologică implică intervenţia specialistului psiholog (sau asimilat) în optimizare personală şi în ameliorarea problemelor psiho-emoţionale şi de comportament. Consilierea psihologică se deosebeşte de psihoterapie. În timp ce psihoterapeutul poate să fie psiholog sau medic, consilierul psihologic nu poate sa fie decât psiholog; în plus, numai psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru psihopatologie, în timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare şi dezvoltare personală, probleme subclinice (ex. disforie) sau patologie somatică în care sunt implicaţi factori psihologici. Psihoterapeutul-psiholog are toate competenţele consilierului psihologic.

Consilierea psihologică se poate realiza în regim:

    • individual;
    • în grup;
    • de grup (ex. cuplu, familie).

Componentele unui proces de consiliere psihologică sunt:

    • evaluarea cerinţelor (obiectivelor/scopurilor)/problemelor clientului;
    • conceptualizarea psihologică a cerinţelor (obiectivelor/scopurilor)/problemelor clientului;
    • intervenţii psihologice individuale şi de grup;
    • relaţia de consiliere;
    • evaluarea procesului de consiliere psihologică şi a rezultatelor acestuia.

Intervenţiile psihologice ale consilierului psihologic presupun:

    • optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere (ex. coaching);
    • probleme psihologice subclinice;
    • în sănătate (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară etc.) şi boală (ex. prevenţie secundară, terţiară, recuperare etc.);
    • cuplu şi familie.

Utilizarea consilierii psihologice cere dovedirea competenţei  dobândite într-o formă specifică de consiliere psihologică, prin cursuri  formative (formare continuă complementară) organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) – prin colaborare cu Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie  Clinică şi  Psihoterapie a CPR sau direct prin Asociaţii profesionale acreditate de  către Comisia de Psihologie  Clinică şi Psihoterapie a CPR.

IV.4. Intervenţia psihologică efectuată de psihologul atestat în psihoterapie

Intervenţia psihologică efectuată de psihologul atestat în psihoterapie constă în:

    • optimizare, dezvoltare şi autocunoaştere (ex. coaching);
    • probleme psihologice subclinice şi psihopatologie (ex. conform DSM şi ICD);
    • în sănătate (ex. educaţia pentru sănătate, prevenţia primară etc.) şi boala (ex. tratament, prevenţie secundară, terţiară, recuperare etc.);
    • cuplu şi familie.

Utilizarea psihoterapiei cere dovedirea competenţei  dobândite într-o formă specifică de psihoterapie, prin cursuri formative organizate la nivel universitar (nivel licenţă, masterat) – prin colaborare cu Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie  Clinică şi Psihoterapie a CPR sau direct prin Asociaţii profesionale acreditate de către Comisia de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a CPR.

Psihoterapia se poate realiza în regim:

    • individual;
    • în grup;
    • de grup (ex. cuplu, familie).

Componentele unui proces de psihoterapie:

    • psihodiagnostic şi evaluare clinică;
    • conceptualizarea clinică;
    • intervenţii psihologice individuale şi de grup;
    • relaţia psihoterapeutică;
    • evaluarea procesului de psihoterapie şi a rezultatelor acestuia.

IV.5. Detalieri ale procedurilor de intervenţie psihologică (vezi şi David, 2006)

1. Anatomia intervenţiei psihologice:

  • Stabilirea listei de probleme. Diagnosticul nosologic medical (dacă există) sau condiţia psihologică a pacientului/clientului sunt particularizate în probleme de viaţă. Altfel spus, ne interesează modul în care aceste categorii nosologice (inclusiv condiţiile psihologice nepatologice) se manifestă în probleme de viaţă pentru fiecare pacient, ştiut fiind faptul că acelaşi diagnostic nosologic se poate manifesta diferit la pacienţi diferiţi. O problemă este o discrepanţă între starea iniţială şi o stare finală (stare scop).
  • Stabilirea scopurilor. Scopurile stabilite trebuie să fie clare şi precise, eventual organizate pe termen scurt, mediu şi lung. Ele pot corespunde stării finale a problemei (ca în rezolvarea de probleme) dar pot fi şi independente de aceasta (ca în unele intervenţii focalizate pe soluţii).
  • Stabilirea planului de tratament şi a procedurilor utilizate. Ele sunt strâns legate de conceptualizarea clinică şi sunt proprii fiecărei modalităţi terapeutice, deşi în practică asistăm adesea la un eclectism metodologic. Prescripţiile terapeutice (sarcinile dintre şedinţele psihoterapeutice) sunt componente importante ale planului de tratament, cercetările arătând că ele au o contribuţie importantă la eficienţa psihoterapiei.
  • Obstacole scontate. Ele trebuiesc clarificate de la început, iar planul de tratament trebuie astfel conceput încât să nu fie afectat de aceste obstacole.
  • Rezultate obţinute. Se înregistrează rezultatele obţinute şi se urmăreşte evoluţia pacientului în timpul terapiei şi o perioadă după terapie.

2. Principii ale intervenţiei psihologice în grup

Implementarea intervenţiilor psihologice în grup (de grup) nu angajează modificări semnificative în modul de utilizare a tehnicilor. Modificările intervin mai ales în organizarea grupului.

Construirea unui grup terapeutic

Construirea unui grup terapeutic presupune, în principiu, următoarele:

    • (a) subiectul trebuie să beneficieze de pe urma grupului şi grupul de pe urma subiectului;
    • (b) nu se introduc în grup subiecţi extrem de agresivi deoarece aceasta afectează dinamica grupului; pentru subiecţii agresivi se organizează grupuri speciale;
    • (c) numărul membrilor grupului este de obicei între 6-8 până la 12; un număr prea mare de subiecţi poate afecta negativ dinamica grupului;
    • (d) pot fi incluşi subiecţi cu diverse probleme respectându-se doar grupele mari de vârstă (copii, adolescenţi, adulţi).

Şedinţele de grup au loc de aproximativ două ori pe săptămână (numărul întâlnirilor este flexibil în funcţie de pacienţi şi de modalitatea de intervenţie). O atenţie specială se acordă şedinţelor iniţiale de construcţie a grupului. Exerciţiile de încălzire şi de familiarizare a subiecţilor în grup sunt foarte importante.

Exemplu.

Tehnica „scaunului”. Pentru a facilita discuţiile, subiectul se prezintă ca şi cum ar fi o altă persoană care stă lângă el pe un scaun; se descrie la persoana a doua.

De asemenea, terapeutul trebuie să fie atent să stimuleze toţi membrii grupului: îi încurajează pe cei tăcuţi, îi „struneşte” pe cei prea vorbăreţi şi intruzivi etc. Numărul mediu de şedinţe de grup este de 25 (se adaptează formelor specifice de intervenţie).

Mecanismele intervenţiei în psihoterapia în (de) grup

Psihoterapia în (de) grup acţionează prin mecanisme specifice. Dacă în psihoterapia individuală factorii principali ai reuşitei sunt: o relaţie terapeutică adecvată, un psihodiagnostic şi o conceptualizare clinică corecte şi tehnici de intervenţie eficace, în psihoterapia de grup factorii reuşitei sunt:

      • (a) accesul la o cantitate mai mare de informaţie terapeutică;
      • (b) instalarea speranţei; văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectul înţelege că şi el poate reuşi;
      • (c) învăţarea prin modelare şi imitaţie;
      • (d) suportul social al grupului;
      • (e) universalitatea; subiectul înţelege că problema pe care o are nu îl vizează doar pe el, ci apare şi la alte persoane.

Adesea o combinaţie între intervenţia individuală şi în (de) grup este extrem de eficace; în funcţie de evoluţia pacientului acesta poate fi orientat în diverse momente de la intervenţia individuală la cea în (de) grup şi invers. În general, intervenţia individuală este indicată în cazuri mai severe, iar intervenţia în (de) grup în cazuri mai puţin severe, adesea cu rol educativ şi profilactic (dificultăţi de relaţionare interpersonală, lipsa asertivităţii etc.). fără însă ca acest lucru să fie o prescripţie. Ca regulă generală, înainte de intervenţia în (de) grup este indicată o secvenţă (ex. câteva şedinţe) de intervenţie individuală.

3. Conceptualizarea cazului

Conceptualizarea (explicarea/interpretarea) făcută tabloului clinic al pacientului (sau problemelor clientului) este fundamentală în reducerea simptomatologiei (problemelor) şi implementarea tratamentului (intervenţiei). Există mai multe tipuri de conceptualizare clinică: cognitiv-comportamentală (nosologică, funcţională), dinamic-psihanalitică (numită adesea interpretare), umanist-existenţial-existenţială, tipuri corespunzând principalelor orientări/paradigme în psihologia clinică. Pe lângă o conceptualizare generală, focalizată pe tabloul clinic al pacientului, pe parcursul tratamentului se fac conceptualizări specifice pentru problemele de viaţă concrete prin care se exprimă tabloul clinic. Deşi conceptualizările generale şi specifice se fac în funcţie de angajamentul teoretic al profesionistului, se pot evidenţia anumite trăsături comune ale acestora, dincolo de angajament. Astfel, conceptualizarea generală se face pe baza modelului stres-vulnerabilitate (vezi Fişa la: http://clinicadepsihologie.ro/psihodiagnostic-consiliere-si-psihoterapie-online/testare-psihologica-online/). Altfel spus, anumite evenimente stresante interacţionează cu o stare de vulnerabilitate biologică şi/sau psihologică generând tabloul clinic. Raportul dintre intensitatea evenimentelor stresante şi vulnerabilitate este diferit în funcţie de tulburări. Astfel, în cazul anumitor tulburări (ex., stres post-traumatic) un stresor foarte intens (ex., viol) poate declanşa tabloul clinic chiar dacă nu există o vulnerabilitate foarte mare. În cazul altor tulburări (ex., tulburare bipolară) o vulnerabilitate accentuată poate contribui la apariţia tabloului clinic chiar în condiţiile în care evenimentul stresant nu este foarte puternic, statistic descris (în funcţie de cum l-ar considera majoritatea oamenilor). Alteori o combinaţie între un eveniment stresant puternic şi o vulnerabilitate puternică generează tulburări severe (ex. psihoză reactivă). Conceptualizarea clinică specifică se face pentru fiecare problemă care operaţionalizează tabloul clinic în funcţie de angajamentul teoretic al psihologului.

Practic, conceptualizarea clinică trebuie să răspundă la trei întrebări: (1) ce probleme are pacientul? (ex. tabloul clinic, durată, intensitate etc.) (pe baza diagnosticului şi evaluării clinice efectuate); (2) de ce au apărut aceste probleme? (pe baza diagnosticului şi evaluării clinice efectuate) ; (3) ce trebuie făcut pentru a ameliora aceste probleme? (care este schema de tratament propusă). Este important aici să facem distincţia dintre conceptualizarea clinică profesională şi cea de interfaţă. Conceptualizarea clinică profesională asigură comunicarea între profesionişti. Prin conceptualizarea de interfaţă ne asigurăm că pacientul poate răspunde (pe tot parcursul intervenţiei) la cele trei întrebări descrise mai sus, indiferent de nivelul său educaţional. La acest nivel se fac adesea diferenţe între clinicieni experţi şi novici. Novici vor ignora adesea conceptualizarea de interfaţă, ceea ce va determina o aderenţă la tratament scăzută a pacientului.

Lipsa unei conceptualizări clinice sau o conceptualizare clinică inadecvată, negativă, poate amplifica sau genera simptomatologia. Spre exemplu, dacă modificările benigne ale ritmului cardiac, ca urmare a unui efort fizic, sunt interpretate frecvent ca semne ale unui atac de cord iminent sau ale unei boli severe, în timp unii dintre noi putem dezvolta atacuri de panică sau o nevroză cardiacă. Caracteristicile esenţiale ale unei conceptualizări clinice eficiente sunt:

    • să fie acceptată de pacient;
    • să conceptualizeze teoretic problemele pacientului transformând incomprehensibilul în comprehensibil;
    • să sugereze existenţa unor tehnici de intervenţie eficiente în reducerea simptomatologiei;
    • să fie fundamentată ştiinţific.

Trebuie înţeles faptul că uneori mecanismele etiopatogenetice implicate în apariţia tabloului clinic nu sunt cunoscute; situaţia este similară celei din medicină, unde încă nu se cunosc mecanismele implicate în diverse forme de cancer. Asumarea acestui lucru transformă demersul psihologic într-o abordarea serioasă, ştiinţifică care se dezvoltă continuu prin cercetări teoretico-experimentale.

4. Tehnicile de intervenţie

Tratamentul utilizat, incluzând prescripţiile terapeutice (sarcinile dintre şedinţe), este strâns legat de conceptualizarea clinică şi vizează modificarea elementelor patogenetice sau de sanogeneză. Tehnicile de intervenţie pot fi de bază (vezi mai sus) sau specifice modalităţilor de consiliere psihologică/psihoterapeutice: (1) cognitiv-comportamentale (ex., restructurări cognitive); (2) dinamic-psihanalitice (ex., asociaţiile libere; interpretarea visurilor etc.); (3) umanist-existenţial-experienţiale (ex., tehnici paradoxale). În practică însă se poate promova un eclectism metodologic (ex. se utilizează proceduri din diverse forme de psihoterapie) în condiţiile în care avem o conceptualizare clinică riguroasă şi formare profesională în utilizarea pachetelor de intervenţie. În principiu, tehnicile de intervenţie vizează următoarele niveluri: (1) nivelul cognitiv (ex., modificarea cogniţiilor disfuncţionale); (2) nivelul comportamental (ex., modificarea comportamentelor dezadaptative); (3) nivelul biologic/fiziologic [modificări biologice prin tehnici de psihoterapie (ex., relaxare)]; modificările de la aceste niveluri se exprimă în modificări la nivel subiectiv-afectiv. Unele tehnici de intervenţie psihologică sunt orientate asupra mediului subiectului, vizând modificări în acesta (ex., tehnica rezolvării de probleme). Tehnicile de intervenţie psihologică pot fi grupate în pachete de intervenţie pentru tulburări specifice, funcţie de modalitate specifică de psihoterapie/consiliere psihologică.

Trebuie înţeles faptul că, deşi uneori cunoaştem mecanismele etiopatogenetice implicate în apariţia tabloului clinic, nu avem tehnici suficient de avansate pentru a le modifica; situaţia este similară celei din medicină, unde deşi se cunosc mecanismele implicate în diverse forme de cancer încă nu există medicaţia adecvată pentru a le modifica.

5. Relaţia cu pacientul

Relaţia terapeutică este în general caracterizată ca o alianţă de lucru şi este descrisă ca o atitudine colaborativă şi de încredere a pacientului faţă de terapeut, determinată de speranţa pacientului că simptomatologia va fi eliminată şi de acceptarea necondiţionată a pacientului de către terapeut. Ea poate reduce anxietatea pacientului ceea ce reduce la rândul său simptomatologia, furnizând clientului o nouă experienţă emoţională şi oportunitatea de a discrimina între trecut şi prezent.

În consiliere psihologică şi psihoterapie relaţia terapeutică este strâns legată de conceptualizarea clinică:

    • în abordarea cognitiv-comportamentală, nevoia de raţionalitate face ca terapeutul să adopte o atitudine colaborativ-empatică, de adult/model, caracterizată şi prin acceptare necondiţionată şi congruenţă;
    • în abordarea dinamic-psihanalitică, nevoia de revenire la conflictele bazale din copilărie duce la o atitudine de neutralitate binevoitoare şi „infantilizare” intenţionată a pacientului, generând în final o relaţie de tip transferenţial;
    • în abordarea umanist-existenţial-experienţială, nevoia de acceptare şi siguranţă duce la o relaţie dominată de empatie, acceptare necondiţionată, congruenţă.

6. Înregistrarea rezultatelor intervenţiei şi urmărirea evoluţiei cazului

Această secţiune include concluziile asupra cazului şi evoluţiei acestuia în timpul tratamentului şi prezentarea planului de urmărire a evoluţiei pacientului după încheierea tratamentului, pentru a preveni  recăderile.

În cadrul acestei etape, un element important este înregistrarea rezultatelor obţinute. Evaluarea rezultatelor în această etapă se face prin două modalităţi:

  • · subiectiv  (ex. declaraţiile/autoevaluarea clientului/pacientului);
  • · obiectiv (înregistrarea datelor comportamentale sau frecvenţei simptomelor pe parcursul terapiei, utilizând un instrumentar psihologic riguros).

Evaluarea rezultatelor intervenţie este importantă din mai multe motive:

  • În primul rând, ea oferă un feedback pozitiv terapeutului şi pacientului referitor la intervenţia terapeutică (este ea eficace? o putem stopa? dacă nu este eficace, ce trebuie făcut? etc.);
  • În al doilea rând, evaluarea este necesară activităţilor administrative din cadrul în care terapeutul îşi desfăşoară activitatea (ex., statistica intervenţiilor, a reuşitelor şi eşecurilor într-o anumită perioadă de timp în cadrul unui spital);
  • În al treilea rând, datele culese pot face obiectul unor analize ştiinţifice şi a publicării.

Preluat de pe site-ul Colegiului Psihologilor din România, www.copsi.ro

„POT CERE SĂ NU MĂ VIZITEZE MAMA?”

„POT CERE SĂ NU MĂ VIZITEZE MAMA?”

Abuz psihic sau violenţă psihică asupra minorilor în cazururi de divorţ-„pumni luaţi în suflet”

Studiu de caz: DEPRESIE

Numele şi prenumele pacientei: Adela F.

Vârsta: 13 ani

Statut: elevă, clasa a VIII-a,

Cetăţenia: română

Religie: ortodoxă.

Condiţii de trai: nesatisfăcătoare creşterii şi dezvoltării fizice, dar mai ales psihice a minorei, deoarece lipseşte apa pentru igienă, până de curând a dormit în aceeaşi cameră cu bunica maternă şi cu concubinul acesteia.

Interviul: interviul structurat KID-SCID, interviu liber;

Descriere generală: îmbrăcăminte: curată, adecvată vârstei; expresia feţei: tristă, anxioasă; atitudinea: temătoare, anxioasă, inhibată, neîncrezătoare; reacţii somatice evidente: tremor, evitarea privirii, frământarea mâinilor, mers nesigur, ezitant; nu s-au înregistrat alterări ale conştiinţei sau tulburări de apreciere subiectivă a timpului, percepţia normală, atenţia constantă, memoria bună.

A obţinut un scor ridicat la Scala de atitudini şi convingeri ABS II ceea ce indică o iraţionalitate medie, respectiv, prezenţa cogniţiilor – convingerilor iraţionale care au ca rezultat emoţii negative disfuncţionale: depresie, anxietate, furie, ruşine.

Intelect nemodificat. Afectivitate modificată, hipertimie negativă: tristeţe accentuată, îngrijorare, nelinişte, teamă, prezenţa fenomenelor vegetative: tremor, roşire, senzaţia de nod în gât, lăcrimare.

Date subiective: sufleteşte ”fără speranţă”, „nu vreau să trăiesc în scandal, nu pot trăi acolo”, „mă ameninţă că se omoară dacă nu rămân la mama, dar ea nu se înţelege cu nimeni, nici cu mama ei”, „ nu cred că va fi bine cu mine”, „n-am să uit niciodată cum m-a bătut”…

Instinctele modificate: alimentar: anorexie; de apărare: scăzut.

Personalitate: depresivă, apar tendinţe de tulburare de personalitate pasiv-agresivă care sunt cauzate de ambianţa tensionată din casa unde locuieşte.

Antecedente heredo-colaterale: ATENŢIE:

Bunicul matern s-a sinucis prin spânzurare când mama Adelei a avut 17 ani.

Unchi matern ( fratele mamei) internat la psihiatrie cu tentativă de suicid.

Mama pacientei internată la psihiatrie cu tentativă de suicid, o tentativă de suicid prin spânzurare, asemeni tatălui său, o altă tentativă de suicid prin tăierea venelor de la mână.

A se vedea actele de internare depuse la dosarul iniţial de încredinţare a minorei şi retinute de prima instanta, în concluziile acesteia.

Antecedente personale patologice: nu sunt.

Relaţiile cu familia: unicul copil, copil dorit de părinţi, născut la termen, scor APGAR 10, cu dezvoltare psihomotorie normală. Mama nu se ocupă de educaţia ei. A fost crescută mult timp de către bunicii paterni care s-au ocupat de educaţia ei, asigurându-i condiţii foarte bune de trai.  Reţinem că mama pacientei „este mereu nemulţumită de mine”, „vorbeşte tot timpul foarte urât: proastă, nebună, scroafa…”, „ caută mereu motive de scandal, bunica (maternă) o roagă să nu se poarte aşa cu mine şi mama mă bate, bunica sare să mă apere şi se bat ele două”, „e groaznic, nu mai suport”.

Relaţii, prieteni:  s-a izolat de prietene şi i s-a cerut să stea singură, „nu prea are cine să vină acolo, e numai scandal cât stă acasă mama”.

Ruta şcolară:  nu au existat momente de abandon şcolar, dar performanţa şcolară a scăzut îngrijorător, la testele naţionale obţinând note de 5 şi 6, datorită stresului puternic în care a fost obligată să trăiască alături de mama sa.

Clienta s-a prezentat la cabinet însoţită de tatăl său, acuzând o teamă intensă că va fi trimisă înapoi la mamă.

Adela este deosebit de tristă, temătoare şi spune că şi-a notat pe o hârtie ce ar dori să ma întrebe pentru a nu uita, deoarece este îngrijorată de viaţa ei alături de mama sa pe care „toţi ceilalţi o consideră bolnavă psihic: bunica maternă, concubinul acesteia, vecinii”. Majoritatea întrebărilor ei s-au centrat pe tema SINUCIDERII: „la divorţ, mama mi-a spus că se va sinucide dacă nu spun că vreau să fiu lasată ei de instanţă”, „ nu vreau să moară din cauza mea”, „ea a fost internată la spitalul de bolnavi mintali pentru că a vrut să se sinucidă”, „bunicul meu s-a spânzurat şi fratele mamei a vrut să se sinucidă… eu nu vreau să mai trăiesc acolo, mă tem, dar dacă se sinucide mama, că anul trecut, în februarie parcă, a vrut  să se sinucidă?”,”eu îi moştenesc pe ei: mama, bunicul, unchiul?…”

Urmare divorţului, minora a fost încredinţată mamei spre creştere şi educare, deşi mama nu avea nici un venit, dar, mai cu seamă, a avut idei suicidare şi a trecut la actul în sine, fiind internată la psihiatrie, toate acestea contribuind la acutizarea depresiei minorei. Minora a fost şantajată emoţional de mama sa prin următoarea frază: ”Dacă nu spui judecatorului când te întreaba că vrei la mine, mă sinucid şi ştii că o fac din vina ta!”, astfel a intrat în sala de consiliu plângând şi sperând că va fi întrebată de către judecător motivul pentru care plânge atât de tare. ”Dar nu m-a întrebat şi eu mă simt groaznic… O să fug de acasă de la mama…”

Adela se simte rău aproape tot timpul, acuză un „nod în gât”, tremurături, o stare permanentă de plâns şi sentimentul de pericol iminent. De când a venit la tată, cu acordul mamei, a început să se simtă copleşită de afecţiune, beneficiază de suport afectiv şi „spun ce gândesc şi ce simt, mă înţelege şi încearcă să mă înţeleagă”, „acum umblă mama să-l acuze pe tati că mă ţine cu forţa la el, că m-a furat, când ea însăşi m-a lasat… minte mereu si este geloasă ca mă simt bine la tati, iar acum umblă să-i facă rău… O să  mă oblige să merg la ea?” „dacă instanţa dă o sentinţă definitivă şi irevocabilă să rămân la tata şi să mă crească el, mama mă poate lua iar la ea?” „pot cere să nu mă viziteze mama?” I-am cerut să-mi spună motivul pentru care nu vrea să fie vizitată de mamă şi răspunsul a fost: ”iar mă ameninţă că se sinucide, va striga la mine, va căuta motive să strige, ea strigă şi o bate pe mama ei”, „bunicii (e vorba de bunicii paterni) mă vor putea ţine la ei, ei mă iubesc, vorbesc frumos cu mine, am prieteni acolo…”.

„Acum mă ameninţă, bunica ţine cu mine, am rugat-o să o convingă pe mama să mă lase la tata, pentru că şi ea însăşi spune că mama nu e normală”.

Situaţia a devenit ”fără speranţă”, consideră Adela. „Mama strică banii pe care eu îi primesc de la tata, îşi cumpără prostii, rochii, iar când o întreb de ce îmi strică banii, mă bate .”

Adela mai menţionează că i s-a cerut de către mamă să mintă, dând exemplu: ”Să spui la telefon că lucrez”, “deşi ea nu a lucrat niciodată până acum… abia de două luni lucrează la un magazin de cuie…”

„Nu pot spune că am fost fericită cu mama…” clienta plânge, îşi frământă mâinile…

„M-a minţit că dacă o aleg pe ea mă lasă la bunici, la tata, dar nu a făcut-o… mă întristez, mi-e greu să tot trăiesc în teama asta”.

În urma analizei datelor am formulat următoarele ipoteze:

-  Imaginea de sine a clientei este una negativă,

-  Stima de sine scăzută,

-  Toleranţă scăzută la frustrare

- Fobie socială, fiind preocupată de reacţiile sale psihosomatice, de gândurile negative legate de autoevaluări şi de evaluările realizate de cei din jur

- Simptome afective: depresie, lipsă de speranţă,  anxietate, izolare, sentimente de vinovăţie inoculate de mama care şantajează emoţional , ameninţând cu sinuciderea.

- Simptome cognitive: lipsă de concentrare, obsesii legate de sănătate, convingeri iraţionale de genul: ”nu mai suport viaţa asta„ – dacă stau acolo nu voi putea învăţa… voi fi o proastă”.

Obiectivele propuse pentru prima şedinţă au fost:

1. Construirea relaţiei terapeutice, câştigarea încrederii printr-o atitudine empatică, inocularea sentimentului de acceptare necondiţionată a propriei persoane

-  verificarea ipotezelor formulate;

2. Metoda utilizată: INTERVIUL STRUCTURAT KID-SCID, interviul liber pentru a obţine informaţii în legătură cu o strategie eficientă, flexibilă, teste proiective etc. Am căutat să împărţim in categorii problemele: probleme intrapersonale, interpersonale, probleme legate de viaţa socială.

3. Rezultatele obţinute: Axa 1- depresie majoră cronică; alte condiţii care pot constitui ţinţa intervenţiei terapeutice: stresori negativi: tentativa de suicid a mamei, divorţul părinţilor, ameninţarea cu sinuciderea înainte de intrarea în camera de consiliu la instanţă,

Axa 2 - tendinţe de personalitate depresivă şi pasiv-agresivă

Axa 3 – bronşită şi rahitism cu sechele, netratată medicamentos, alimentaţie deficitară.

Axa 4 – suport familial inadecvat din partea mamei: deprivare maternală. Completare: clienta are cogniţii iraţionale care au dus la emoţii negative disfuncţionale: depresie, ruşine, anxietate, vinovăţie, după ce a fost ameninţată de mamă cu sinuciderea. Această completare se notează şi pe Axa I, deoarece, o consider o cauză directă a tulburării.

Diagnostic diferenţial: episoadele depresive majore nu sunt explicate mai bine de tulburarea schizoafectivă şi nu sunt suprapuse peste schizofrenie, tulburarea schizofreniformă, delirantă sau psihotică fără altă specificaţie. Tulburarea depresivă majoră nu se datorează unei condiţii medicale generale, nu este indusă de o substanţă (medicament, drog etc.).

Clienta a avut o atitudine reţinută, dar am simţit că i-am trezit interesul când i-am prezentat modelul cognitiv al tulburării afective, rolul cogniţiei, emoţiei, comportamentului şi nivelul biologic în apariţia tulburării depresive, interacţiunile dintre aceste planuri şi evenimentele trecute şi a celor prezente din mediul înconjurător.

S-a confirmat: o stimă de sine scăzută, evaluări globale negative la propria persoană: se simte inferioară, datorită faptului că ea este tot mai rău, deprimată, deşi menţionează că „sunt harnică, eu fac curat în casă”.

„Am nevoie de linişte, la tati sunt în siguranţă, vorbeşte frumos cu mine, mă simt altfel… se ocupă mai mult decât mama, mă duce la dentist, se interesează de şcoala mea, că mă aşteaptă un an greu şi vreau să învăţ”.

-          toleranţă scăzută la frustrare : „nu mai suport viaţa cu mama”, ”n-am nici un viitor şi mă întristez”, „ nu mai am încredere în mama, m-a minţit de foarte multe ori… plâng”, „nu se poartă frumos cu mine, nu vorbesc sau nu-i vorbesc frumos” .” nu-i place să mă vadă liniştită şi nu mai suport”.

Am insistat să explic Adelei că nu este responsabilă pentru faptele şi comportamentele persoanelor adulte din viaţa ei, respectiv comportamentul mamei ei, are dreptul să ceară să fie tratată cu simţ de răspundere, să nu i se aducă atingere demnităţii, să nu trăiască într-un mediu în care se abuzează de ea prin violenţe fizice şi verbale.

Planul pentru următoarele şedinţe: – împreună vom elabora lista precisă a problemelor specifice de viaţă din cele discutate anterior, vom grupa problemele asemănătoare, alegerea împreună cu clienta a problemei pe care să lucrăm, vom realiza o monitorizare a problemelor în termeni de durată, frecvenţă, intensitate, latenţă, învăţarea unor tehnici de relaxare.

CONCLUZIE:

Vă prezint pe scurt conţinutul recomandării:

Având în vedere sănătatea şi dezvoltarea fizică şi, mai ales, psihică a minorei este afectată şi consecinţele pot fi deosebit de grave în viitor, având în vedere că locuieşte într-un mediu nesănătos, cu o mamă care are ideaţie suicidară şi tentative de suicid, copila a  dormit în aceeaşi cameră cu bunica maternă şi concubinul acesteia am întocmit raportul şi m-am adresat tatălui şi organelor competente ţinând cont şi de sentinţa pronunţată de prima instanţă.

Mai mult şi onorata instanţă a consemnat că: “Un alt motiv de neînţelegere al părţilor l-a mai constituit şi relaţia extraconjugală a pâratei cu un bărbat pe nume Gyuri şi care dureaza de aproximativ 8 ani şi până în prezent.”,  acesta fiind un alt factor de stres pentru minoră, un model cognitiv inadecvat creşteriişi educării sale.

Deşi sunt antecedente heredo-colaterale, instituţiile nu au ţinut cont de acestea, -ar fi oportună prezenţa unui psiholog clinician în componenţa instanţelor care au pe rol cauze care au ca obiect încredinţarea minorilor, psiholog clinician care să ajute şi să ofere un profil psihologic părinţilor înainte de a se încredinţa minorul – dar, solicit să puneţi pe primul loc interesul minorei a cărei dezvoltare psihică va suferi grave deteriorări.

Din relatările clientei , dar şi din sentinţă reiese faptul că:“În luna februarie 2007, pârâta a avut o tentativă de sinucidere prin spânzurare, -ASEMENI TATĂLUI SĂU- însă a fost găsită la timp de reclamant –(tatăl minorei). Ulterior, pârata a încercat să-şi taie venele.”

Rog să analizaţi cu toată răspunderea şi buna dumneavoastră credinţă că un copil care este în plină dezvoltare mintală – gândirea abstractă abia acum se formează-, va însuşi astfel de comportamente disfuncţionale şi gândire iraţională ce va conduce la tulburări de personalitate şi tulburări cognitive, ceea ce o va face o pacientă permanentă la spitalele pediatrice şi psihiatrice.

Clienta a relatat şi s-au confirmat şi aceste date referitoare la relele tratamente aplicate de către mama sa , chiar în sentinţă s-au reţinut lovirile şi violenţele verbale ale mamei asupra minorei, plecările de acasă, fie în ţară, fie în Italia, comportamente care afectează iremediabil starea afectivă a pacientei mele.

De asemenea, având în vedere faptul că minora este obligată să trăiască într-un mediu în care a avut şi are modele cognitive deficitare: persoane care s-au sinucis şi persoane care au încercat să îşi suprime viaţa, persoane care ameninţă cu sinuciderea sau solicită să mintă în favoarea lor, Rog şi Recomand, ca specialist clinician şi psihoterapeut cognitiv-comportamental, să depuneţi toate diligenţele unui bun părinte să oferiţi un suport afectiv adecvat pentru creşterea şi dezvoltarea minorei, să solicitaţi instanţei să vă reîncredinţeze minora spre creştere şi educare, invocând toate aspectele semnalate mai sus, având în vedere faptul că minora este depresivă, iar din cauza lipsei de speranţă poate proceda asemeni mamei, bunicului matern sau fratelui din partea mamei: să creadă că singura sa salvare este sinuciderea.

Vă recomand să solicitaţi instanţei reîncredinţarea Adelei, printr-un proces de rejudecare a încredinţării minorei, motivând că mama sa nu îndeplineşte corespunzător obligaţiile de întreţinere, creştere şi educare la care s-a obligat, iar minora nu doreşte sub nici o formă să mai rămână în îngrijirea mamei. Atrag atenţia că mama o foloseşte pe minoră ca pe o „armă” de răzbunare împotriva fostului soţ.

Anchetele Serviciului de Asistenţă Socială, efectuate cu puţin timp înainte de audierea minorei, confirmă faptul că minora Adela a declarat constant că doreşte să rămână la dumneavoastră – la tatăl său şi că acest lucru  îl va comunica inclusiv judecătorului, dar a fost şantajată emoţional ceea ce condus la o mare suferinţă emoţională, la luarea unei decizii incorecte, aducătoare de prejudicii, deoarece nu s-a mai ţinut cont de dorinţa ei şi de sănătatea ei, punând-o pe primul plan pe mama sa.

Recomand şedinţe de psihoterapie cognitiv-comportamentală de 2 ori pe săptămână.

În conformitate cu dispoziţiile codului deontologic al profesiei de psiholog, mă oblig să prezint toate informaţiile onoratei instanţe dacă mi se solicită acest lucru, susţinând interesul minorei: încredinţarea sa spre creştere şi educare tatălui. Şedinţa a fost înregistrată audio, cu acordul tatălui şi al pacientei.

În prezent, Adela este încredinţată tatălui spre creştere şi educare. Mama a fugit în Grecia cu un bărbat necunoscut de rude, confirmând că este o persoană cu probleme psihice şi psihocomportamentale evidente (prevăd că se va întoarce pentru noi şedinţe de scandal şi şantaje emoţionale).

Adela are şansa de a se autocunoaşte şi dezvolta armonios, fiind încurajată de dreptatea care i s-a făcut în instanţă şi de susţinerea tatălui, a bunicilor paterni, a tuturor persoanelor care au participat la salvarea sa!

Da, a fost vorba de o salvare din ghearele depresiei, a iraţionalului ce o ducea la disperare şi la acte iremediabile. Adela ESTE AZI o fetiţă care va şti să lupte pentru viaţa sa, va avea curajul de a spune ce gândeşte şi ce doreşte în viaţă. Azi a avut parte de noi modele de oameni, oameni raţionali, iubitori şi responsabili şi sunt convinsă că aşa va fi şi ea mâine: o Adela magistrat sau jurnalist sau…şi, în primul rând, o femeie puternică PSIHIC EMOŢIONAL şi o mamă fericită!

Mesaj

Mesaj pentru români

Comunicat de presă dat de SSPR

http://www.sspr.gov.ro/index.php?comunicate&id=200